SATUL ȘOTÂNGA este atestat documentar în anul 1427, după marele istoric Nicolae Iorga prin lucrarea "Istoria Bisericii Române", din timpul domniei lui Dan al II-lea, unul dintre urmașii direcți ai lui Mircea cel Bătrân.
Bătrânii satului au lăsat spuse, care s-au păstrat de la o generație la alta, despre satul Șotânga, din care rezultă ca primii locuitori, mai puțin douăzeci de familii, au fost coborâtori de la munte și s-au oprit aici pentru că au gasit loc prielnic pentru ocupațiile lor: crescători de vite și tăietori de lemne la pădure, orașul Târgoviște fiindu-le piață de desfacere a produselor muncii lor, nu departe fiindu-le la îndemână și orașul Câmpulung.
Se spune ca numele satului a fost dat după un oarecare locuitor mai bătrân căruia, datorită unui defect la mers, i se spunea "șotâncu".
Satul Șotânga a fost dăruit boraților din Târgoviște, călugări franciscani ce locuiau pe strada Bărăției, aduși ca misionari de la Roma de către soțiile catolice ale unora dintre domnitorii țării.
Satul Șotânga este un sat vechi, cu o istorie foarte bogată. Situat pe malul drept al Ialomiței, parte pe loc șes, parte pe dealurile: Gilbina, Plaiul Ruzii, Rovina, Stibina și Cărbunarul, ultimul numit astfel de la cărbunii exploatați aici începând din sec. al XIX-lea. Deși satul este amintit târziu în documente (1628), din brisoarele din sec. al XVIII-lea rezultă că el există încă din sec XVI. La 2 octombrie 1754 moșnenii din sat arătau un act de stăpânire a moșiei de la Alexandru Mircea Voievod din 7079 (1571), iar la 12 martie 1784 călugarii catolici din Târgoviște declarau că aveau moșie la Șotânga "dată ca danie dă răposatul Mihnea Vodă" (este vorba de Mihnea Turcitul, a cărui familie a favorizat catolicismul). La 1796 se calculau 210 ani de când mânăstirea avea ocina la Șotânga (1586).
Satul este amintit foarte des în documente din sec. al XVII-lea, când aici aveau proprietăți boierii din Bărbătești; unii din localitate au reusit să se răscumpere din rumanie de la Hrizan postelnicul din B. (doc. din 1628, 14 iunie 1630).
Începând de la 1639, un alt proprietar devine Bunea Grădișteanu vistierul, care avea moșie la Vulcana și care și-a mărit treptat achizițiile. La 2 iunie 1639, un alt stăpân era Radu vel vistierul, care a preluat partea lui Hrizan postelnic, având proces cu moșnenii la 10 martie 1641.
La 3 martie 1650, sătenii din Șotânga, având "bogată lipsă", vând lui Matei Basarab 236 de stânjeni, situați dincolo de apă, spre Doicești, pe care îi stăpâneau "den descalecat"; ocina achiziționată de domn se afla în mijlocul moșiei satului, lângă funia lui Ureche. Domnul a donat apoi moșia ctitoriei sale de la Bărbătești - Lăculețe (doc. din 20 noiembrie 1655).
În a doua jumătate a sec. al XVII-lea avea moșie în sat și familia Văcărescu; la 21 iulie 1665, spătaru Negoiță Văcărescu își zălogește "toată partea sa de moșii din Șotânga di pristii tot hotarul și cu tot rumanii", vărului său, clucerul Tudoran din Aninoasa, de la care împrumutase suma de 187 de galbeni. La 5 mai 1690, moșia Șotânga a revenit fiilor lui Negoiță, Ianache vătaf de copii și Ivan paharnicul, în urma unui proces cu Pătrașco Bălăceanu.
In sec. al XVIII-lea erau mai mulți stăpâni în sat, care rămăsese parte liber: mânăstirea catolică din Târgoviște, care și-a mărit proprietățile, Iordache Văcărescu postelnicul, care-și alegea moșia la 20 august 1754, Grigore Greceanu și familia Cioranu. La 3 august 1796 Cioranu se judecă cu mânăstirea catolică ce stăpânea 479 stânjeni de moșie la Șotânga și Doicești.
Sătenii din Șotânga au avut numeroase procese cu călugării catolici din Târgoviște. Astfel, în timpul "răzmeriței" rușilor (războiul ruso-turc din 1769-1774), "rămâind mănăstirea pustie", rumanii din Șotânga, care fuseseră "grădinari, stupinari și purcari" ai mânăstirii, au ocupat locurile cele mai bune, "făcându-se stăpânitori și moșteni", dar mânăstirea recâștigă locurile la 1794.
La 8 iunie 1810 - după ce mânăstirea catolică câștigase prin proces partea de moșie a postelnicului Cioranu - moșnenii din sat (care țineau ocinele a trei moși: Pipoești, Epurești și Balicești) se învoiesc cu mânăstirea să-și păstreze "locurile împietrite", dar "vânzarea vinului și a rachiului să fie numai a mânăstirii", astfel urmând să plătească gloaba. "Iar rachiul ce obicinuim toamna de îl facem din prune sau din alte poame de la casele noastre, să nu fim nici de acum înainte popriși a face, ci, făcându-l să-l și vindem cu radicata, ori la stăpânul moșii sau ori unde vom găsi preț mai bun, dar de a fi volnici să-l ținem la casele noastre și să-l vindem printr-ascuns întru vreme îndelungată; cârciuma de vom voi și noi să facem, avem voie să facem pe moșiia noastră, departe de satul mănăstirii, în capul funii moșii noastre, la drumul cel mare, (pentru) a nu da zăticnire și paguba mănăstirii; cum și pădurea mănăstirii cea păzită iarăși să nu îndrăznim chiar de voe și slobozenie a tăia măcar un lemn, iar prinzându-se vreunul făcând stricăciune, să plătească paguba și să se și pedepsească, cum și clăcașii mănăstirii să nu fie slobozi a face pe moșiia noastră cătuș de puțină stricăciune, nici la pădure, nici la altele, afară din pășunea vitelor, care nu se poate popri nici de la o parte, nici de la alta". Rezultă deci că la acea dată erau două categorii de săteni: unii clăcași ai mânăstirii și alții moșneni, care-și apărau libertatea. Documentul este mai important și pentru faptul că vorbește de varnițele din sat pentru care locuitorii plăteau mânăstirii câte 30 de ocale de var "de fiestecare groapă".
La 10 septembrie 1812, moșia Șotânga, "cu vad de moară în apa Ialomița, cu sat pe dânsa, cu două vaduri de cârciumă, cu livezi de pometuri, cu locuri de arătură și cu padure, stânjeni 479", a fost vândută de biserica catolică (Bărăția) la licitație biv vel stolnicului Constantin Cioran, cu 18 740 taleri. Din primele decenii ale sec. al XIX-lea cunoaștem ca proprietari pe Ioniță Cioranu, vorniceasa Marghioala Golescu (de la care vine probabil numele moșiei GOLEASCA, înglobată la Șotânga) și stolnicul Ioan Fotino, cu care sătenii au avut numeroase procese pentru livezile de fân și pomi roditori.
În sec. al XVIII-lea a funcționat la Șotânga și o sticlărie, după cum ne spune I. Sulzer. Aceasta era o manufactură de tip feudal, prin aceea că în procesul de producție erau folosiți iobagii și clăcașii. Urmele cuptorului în care se ardea materia primă pentru fabricarea sticlei se mai văd și astăzi pe drumul ce merge la Mărgineanca, în zona "Corlătești" pe valea Pârâului Vulcana. În 1900, fabrica de sticlă s-a mutat la Azuga, aici păstrându-se doar amintirea existenței sale, ca și ocupația localnicilor din Goleasca, aceea de vânzători de sticlă, damigene, pahare, borcane.
Manufactura a funcționat între anii 1740-1790, atât timp cât meșterii sticlei au avut la îndemână materia primă, mai apoi fabrica mutându-se pe raza satului Vulcana-Pandele, unde există și azi locul ce se cheama "Sticlărie". De această manufactură se leagă și formarea satului Goleasca, fosta moșie a boierilor Golești, ai cărui locuitori-țigani veniți din Transilvania, mulți poate de la Bran pentru că și astăzi mulți locuitori își au numele de "Bran", se ocupau cu transportul sticlei în țară, spre Moldova, spre Craiova și chiar până în Bulgaria, odată cu sticle ducând lumânări și rășină de brad ce-o vindeau drept tămâie.
La 1769-1774, banul Mihai Cantacuzino afirma că la Doicești se făceau oglinzi.
La 1837 ni se relatează pentru prima oară despre exploatarea pucioasei la Șotânga. Călătorul A. de Demidoff nota că puciosa "se află într-un strat verde în care se păstrează în formă de globuri mici, galbene".
La 1857 apărea în presa vremii un anunț după care moșia Șotânga, a vornicesei Marghioala Golescu, "cu clăcași 90 si mai multi, cu han, cu două ape curgătoare, o moară cu două roate, fâneață și alte foloase" se dă în arendă.
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea a început exploatarea cărbunelui la Șotânga. La 2 august 1834, se comunica Vorniciei din lăuntru că s-a găsit la Doicești (lângă Șotânga) "pă apa Ialomiții, pă unde mai înainte curgea apa, cărbune al pământului". (În această epocă, între moșiile Doicești și Șotânga nu exista un hotar prea statornic; la 3 septembrie 1781 se vorbea despre "moșia Șotângenii din Doicești" pe care o stăpâneau boierii Bărbătești). La 1859, Carol Caracioni, inginerul minelor, raporta că "la cercetarea gheognostică ce a făcut" a descoperit "un culcuș de o întindere destul de mare atât în lungime cât și în lățime" care cuprindea antracit de bună calitate. La analiza făcută, s-a constatat însă că era lignit.
La începutul secolului al XIX-lea, în sat erau 60 de case, iar în 1831, ajunsese la 134 de familii de birnici și patentari; la 1838 se întâlneau 173 de familii cu 542 locuitori, dintre acestea 52 fiind de țigani rudari (aurari).
Făcând eforturi, șotângenii reușeau să ridice în sat o biserică de zid, în locul celei de lemn, ctitorită de boierii Văcărești și care se "învechise și se dărâmase cu totul"; biserica a fost "săvârșită de tot lucru la leatu 1838".
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Șotânga era alcătuita din trei cătune: Șotânga, Goleasca și Teișul, cu o populație de 2200 locuitori. Funcționau două mine de cărbuni de pământ, una a satului și o alta a lui D. Dobrogeanu. La 1912 avea 2831 locuitori.
La 1909 s-a deschis exploatarea de lignit "Valea Neului" la Goleasca, în suprafață de 340 ha. În iulie- august 1919 minerii din Șotânga și Doicești au demonstrat în fața birourilor întreprinderii carbonifere din Șotânga, cerând mărirea salariilor. În urma unei scurte greve, cererea lor a fost satisfacută. În mai 1920 s-a creat Sindicatul mixt care a desfășurat o bogată activitate în rândurile minerilor din Dâmbovița, contribuind la organizarea grevei din octombrie 1920.
În anii următori au avut loc numeroase greve la minele "Carbon" (1922). În ianuarie 1929 au intrat în grevă cei 563 de lucrători de la minele "Sfoara mică" și "Valea Neului".
La 15 martie 1932 a avut loc o mare demonstrație împotriva neachitării salariilor, la care au participat circa 1 000 de lucrători, iar a doua zi peste 3 000 de muncitori din Șotânga, Doicești, Vulcana-Pandele etc, pătrund pe străzile orașului Târgoviște, protestând împotriva concedierilor. La 10 aprilie 1932 o mare întrunire a muncitorilor a cerut redeschiderea minelor. Minele nu s-au redeschis decât la 1 iulie 1933, când muncitorii au obținut un contract colectiv de muncă. În 1934, s-a deschis țesătoria mecanică "Ionel Stănescu", cu un capital de 200000 lei care a funcționat până la 1940 cu 7 războaie mecanice. La această dată lucrau 30-40 femei.
În timpul celui de-al doilea război mondial, la Șotânga au avut loc o serie de conflicte colective de muncă (1940, 1942 și 1943).
După 23 august 1944, producția de cărbuni a crescut de la 4 000 t lunar la 11 000 t lunar în 1946, deci cu 175%.
Populația era în 1941 de 2984 locuitori cu 640 gospodării.
Școala s-a înființat în 1843, când funcționa în localul sfatului, doarece clădirea de nuiele pentru școală nu era încă gata. După 1857, când învățământul se reia, clădirea devine insuficientă pentru numărul mare de elevi. După 1900 învățământul se desfășura într-un local nou, cu două săli de clasă pentru băieți. În această epocă s-au deschis cursuri de lucru manual, cu trei secții: tâmplărie, lăcătușerie și fierărie.
Din decembrie 1948 funcționa căminul cultural "Tudor Vladimirescu", ce își avea sediul la școala elementară. Prin eforturile învățătorilor a fost organizat un cor mixt, echipe de dansuri și de teatru.
SATUL TEIȘ este un sat relativ nou, al cărui nume amintește teii din regiune. La 28 aprilie 1838, ca moșie a Mânăstirii Dealu, aducea un venit, din arendă, de 5 000 de lei pe an, ceea ce arată că era destul de întinsă. De la 1846 de la izvoarele din Teiș se aducea apă pentru alimentarea orașului Târgoviște; cu acest prilej s-au luat măsuri să se destupe "toate haznalele de la Teiș".
La 1892 s-au luat noi măsuri pentru captarea izvoarelor de la Teiș, pentru a se asigura aprovizionarea cu apă a orașului.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, când era cătun al comunei Șotânga, pe câmpiile sale se vedeau redutele făcute la 1877.
La Teiș existau bogate zăcăminte de petrol; în perioada interbelică terenurile petrolifere au fost exploatate de societățile: "Petrol Block", "Petrolul Românesc" și "Prahova". La 1941 a avut loc un puternic sabotaj la stația de desbenzinare, care a fost incendiată.
La 1810 - 72 case cu 137 locuitori; 1835 - 43 gospodării; 1838 - 53 familii cu 217 locuitori, iar la 1975 - 592 gospodării.
La 5 mai 1900 este dezvelit cel mai important monument al eroilor căzuți în Războiul pentru Independență, la Teiș. Pe plăcuțele de marmură, încastrate pe fațada estetică a monumentului, sunt săpate numele eroilor căzuți la Grivița, la 30 august 1877, și la Plevna, 28 noiembrie 1877, din regimentele III Linie și iulie Dorobanți. Monumentul a fost restaurat în primăvara anului 1977, prin grija Comitetului Județean Dâmbovița pentru cultură și educație socialistă.
Căminul cultural "Lumina satului" a luat ființă la 15 V 1942, sub conducerea învățătorului Iosif Emil. În comună funcționau două biblioteci: o bibliotecă sătească, înființată în 1927, și biblioteca școlară, înființată în 1935. La 4 VIII 1946 căminul se reorganizează și își instalează sediul în localul școlii primare. Căminul își propunea construirea unui local propriu, organizarea unor cursuri țărănești, a unui muzeu sătesc, a unui cor și înființarea unei biblioteci proprii.
În 1843, când a fost înființată școala din Șotânga, copiii din Teiș urmau la școala din Șotânga, care funcționa la casa de sfat, deoarece casa de la școala în construcție nu era încă terminată. Până la sfârșitul sec. al XIX-lea școala nu funcționează decât în mod sporadic, din cauza lipsei învățătorului sau a materialelor didactice.
În 1906 localul era bun, construit după planul Casei școalelor, cu o sală și cancelarie; școala avea și o grădină școlară. În 1924 se mai construiește încă o sală de clasă.
În 1933 școala funcționa cu două posturi de învățător la 5 clase, cu o frecvență mediocră (88 elevi din 124 înscriși). În 1938 școala avea muzeu școlar și bibliotecă proprie, iar cantina școlară funcționa zilnic. În 1945 avea și atelier școlar.
În 1979 suprafața comunei Șotânga era de 3 615 ha, din care 1 786 ha păduri, 587 ha pământ arabil, 374 ha pășuni, 378 ha fânețe, 36 ha livezi. Cea mai mare parte a pământului aparținea CAP-ului, 543 ha, 100 ha reveneau IAS-ului, 454 ha erau cultivate de gospodăriile individuale.
Producția globală industrială s-a ridicat în 1980 la 680 598 t carbune, mobilier de lemn în valoare de 127 000 mii lei, confecții etc. Între 1969-1974 s-au construit: 8 unități prestatoare de servicii, un supermagazin, două ateliere școlare etc.
Comuna avea în 1980-1985 gospodării, numărul populației ridicându-se la 6 848 locuitori.
În 1980-1981 existau: 3 grădinițe, cu 361 copii; 3 școli generale, cu 1 166 copii și 53 cadre didactice, două cămine culturale, două cinematografe, 6 biblioteci cu 42 153 volume, un dispensar cu 6 medici, o farmacie.
Extras din "Studiu istoric general - 2015" - elaborat de SC "DOCT" SRL - Târgoviște, Autor - arh. Doina Petrescu (specialist monumente istorice)
ANALIZA DEZVOLTĂRII TERITORIULUI ADMINISTRATIV ȘI A LOCALITĂȚILOR
ATESTARE DOCUMENTARĂ
ȘOTÂNGA - 1417-1427, dupa marele istoric Nicolae Iorga prin lucrarea "Istoria Bisericii Române", din timpul domniei lui Dan al II-lea, unul dintre urmașii direcți ai lui Mircea cel Bătrân;
- 14 iunie 1630, document prin care Vladislav al II-lea dăruiește mânăstirii "din pădurea cea mare la Bolintin" o vie la Aninoasa;
TEIȘ - SEC. al XIX-lea.
Cele două sate s-au dezvoltat în directă legătură cu orașul Târgoviște, în perioada când acesta era capitala Țării Românești. De asemenea, modul de formare și dezvoltare a așezărilor are o legătură directă cu arealul văii superioare a Ialomiței, cu drumul de transhumanță ce trecea spre Ardeal, pe Valea Ialomiței (devenit cu timpul drum al Plaiului - unitate de apărare a frontierei montane) și cu zona dealurilor propice culturilor de viță de vie și pomi fructiferi.
O altă legătură importantă între Târgoviște și satele limitrofe (incluzând cele ale comunei Aninoasa) a fost cea de natură economică, de la deținerea de pământuri în zona de deal, a orășenilor, și până la modul de conlucrare cu Mitropolia sau mânăstirile deținătoare ale terenului, pentru producția viticolă (acestea dădeau voie orășenilor să cultive vița proprie pe terasele lor viticole, în schimbul unei cote de 20% din producția rezultată).
Un alt element unificator și generator de prosperitate a fost cursul râului Ialomița, în egală măsură o sursă de prosperitate economică (prin morile numeroase pe care le punea în mișcare), dar și un canal de comunicare între Ardeal și Țara Românească, în jurul căruia s-a format o zonă etnografică specifică, cu trăsături bine definite.
Evoluția proprietății asupra pământurilor
Poziționarea satelor comunei, la limita zonei de deal din imediata apropiere a Târgoviștei, a făcut ca pământul roditor al acestora să fie râvnit de timpuriu și alipit marilor proprietăți aparținând mitropoliei, mânăstirilor, domniei și marilor boieri.
Moșnenii (comunitățile țărănești) au continuat să aibă pe parcursul evului mediu o parte a moșiei satelor dar, încă din sec. al XV-lea, ei devin minoritari ca proprietari. Cel mai important neam a fost cel al moșnenilor Șotângeni, care vând o parte din moșie lui Matei Basarab, dar mai apar ca proprietari și la 1800, iar un alt neam moșnenesc menționat documentar la Șotânga este cel al Băldăneștilor.
Biserica catolică, prin "paterii barați", călugării mănăstirii franciscane din Târgoviște a deținut proprietăți la Șotânga încă din începutul așezării lor la Târgoviște și până în sec. al XIX-lea. Franciscanii dețineau și exploatau în special pădurea și varnițele. La 1812, Bărăția vinde proprietatea sa de la Șotânga, cu "vad de moară, în apa Ialomița, cu sat pe dânsa, cu două vaduri de cârciumi, cu livezi de fân, cu livezi de pometuri, cu locuri de arătură și cu pădure", stolnicului Cioran.
Proprietatea mânăstirească a fost și ea prezentă, până la secularizarea din 1863. Mănăstirea Lăculețe, ctitoria lui Matei Basarab, a fost dăruită de ctitor cu partea de moșie de la Șotânga, pe care acesta o cumpărase de la moșnenii Șotângeni.
Proprietatea domnească a fost de asemenea prezentă prin proprietatea lui Matei Basarab, iar Constantin Brâncoveanu devine proprietar al unei părți de moșie, odată cu Doiceștii.
Proprietatea boierească a fost reprezentată prin marea boierime: familia Văcărescu, Bărbăteștii și Bălăcenii. La începutul secolului al XIX-lea erau proprietari Ioniță Cioranu, stolnicul Fotino și Marghioala Golescu, în jurul conacului ei fiind alcătuit cătunul Goleasca.
Prezențe arheologice
Pe teritoriul comunei Șotânga nu au fost făcute descoperiri arheologice. Nu există situri înscrise în Lista Monumentelor Istorice și nici în Repertoriul Arheologic Național. În Repertoriul Arheologic al Județului Dâmbovița este menționată Sticlăria de la Șotânga, ce apare în documente ale sec. al XVIII- lea, dar pentru care nu există o localizare precisă și nici cercetare arheologică.
Evoluția statutului administrativ, militar, funcțional și demografia
În catagrafia de la 1810, satul Șotânga făcea parte din Plasa Plaiurilor, avea 68 de case cu 227 locuitori români, lângă care trăiau și 9 țigani și 2 greci. Satul avea o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”.
La sfârșitul sec. al XIX-lea, Șotânga era comună rurală în plasa Dealu-Dâmbovița cu trei cătune: Șotânga, Goleasca și Teișul, cu o populație de 2200 locuitori. Pe lângă pădure (o mare bogăție a comunei) existau în exploatare două mine de cărbuni: una a dlui D. Dobrogeanu și una a statului. Exista și o unitate producătoare de var.
În epoca modernă, exploatarea petrolului și gazelor și a cărbunelui, coroborată cu cea din bazinul adiacent Doicești - Șotânga, a adus o nouă definire funcțională, dar și o nouă prosperitate comunei.
În perioada interbelică, Șotânga era comună a plasei Târgoviște, cu aceleași cătune: Șotânga, Goleasca și Teiș, cu 3124 locuitori. În aproape fiecare familie existau salariați la minele de lignit "Valea Neului" - Goleasca și "Sfoara mică".
Satul Teiș a avut o importanță funcțională aparte, pe teritoriul său fiind captate sursele de apă pentru alimentarea orașului Târgoviște. Primele lucrări, datând din perioada medievală (sec. al XVI-lea), au fost modernizate și extinse la sfârșitul sec. al XIX-lea.
În lucrarea sa, „Consiliul tehnic superior și lucrările publice aprobate de acesta”, Nicolae Șt. Noica preciza:
"(...) Jurnalul 213 din data de 24 octombrie 1908.
În jurnal sunt descrise mai întâi proiectele prezentate de inginerul B. Giulini.
Primul proiect prevedea aducerea apei din izvoarele Răteiului, cărora li se presupunea un debit de 2500 metri cubi pe zi.
De la izvor, apa era transportată, pe o lungime de 39 km, printr-o conductă din oțel special produs de Mannenn, care debita 30 litri pe secundă la “un rezervor situate la Șotânga, la 720 m sub nivelul izvorului”.
(...) Prin acest sistem se distribuia apa la Târgoviște, la Pucioasa și la alte 11 comune, fiind probabil, primul proiect de alimentare regional cu apă.”
În general, structura de bază a populației a fost și a rămas formată din români de confesiune creștin-ortodoxă.
În Teiș, sat format la începutul secolului al XIX-lea, biserica este ctitorită de Jupan Ioniță postelnicul și jupâneasa Angela, la 1806.
După cutremurul din 1977, au fost efectuate reparații și s-a adăugat pridvorul, dar volumetria și golurile corpului bisericii au rămas aceleași ca la data zidirii ei.
Biserica este de tip navă, cu tâmplă de zid și o pictură interioară de factură neobizantină.
Biserica satului Șotânga a fost inițial ridicată din lemn de către frații Iordache, Badea și Ivan Văcărescu, dar "învechindu-se și dărâmându-se" a fost zidită din temelie la 1836, pentru ca apoi să fie re-construită sub forma de astăzi, între 1932-1934. Biserica a suferit reparații la 1951 și 1964.
Un loc important pentru locuitorii comunei este cel legat de o tradiție, mai recentă, dar puternică, de sărbătorire a zilei de Înălțare a Domnului, loc marcat printr-o troiță ridicată în anii '70 ai sec. al XX-lea, la hotarul dintre comuna Șotânga și comuna Tatărăni, sat Gheboieni.
Evoluția ocupațiilor populației, ocupații tradiționale persistente
Locuitorii din satele comunei Șotînga s-au ocupat cu agricultura, în special viticultură și pomicultură, precum și creșterea vitelor. Meseriile legate de exploatarea și prelucrarea lemnului au fost și ele bine reprezentate, comuna fiind bogată în păduri.
La începutul secolului al XX-lea a început exploatarea cărbunelui. Cele două mine de lignit: Valea Neului și Carbon au asigurat veniturile familiilor din satele comunei, timp de mai bine de un secol, alături de de exploatarea cărbunelui numărându-se și activitați legate de fabricarea varului.
O altă bogăție a subsolului comunei este petrolul, care a generat și el locuri de muncă în exploatare, pentru locuitorii satelor.
Pe harta austriacă de la 1790 apare doar satul Șotânga, pe malul vestic al Ialomiței, paralel cu Doiceștii, aflat pe malul opus.
Satul apare grupat în jurul unei intersecții de drumuri, având în partea dinspre apă, biserica, situată pe un promontoriu - terasă a lalomiței. La data hărții, biserica era cea de lemn, a Văcăreștilor, dar poziția ei este aceeași cu cea de astăzi, ceea ce demonstrează că cele trei re-zidiri ale bisericii au fost făcute pe același amplasament.
Alte grupări de gospodării se găsesc la nord de nucleul central, forma satului fiind dictată de albia Ialomiței la est și marginea pădurii la vest.
La sud, la o oarecare distanță, în dreptul Sătenilor, câteva gospodării formează nucelul viitorului sat Teiș, la acea vreme nefiind constituit ca sat cu biserică și, ca atare, ne-denumit pe hartă.
Rețeaua de drumuri care brăzdează zona este dominată de drumul mare al văii Ialomiței, ce trecea prin Doicești (deci pe malul estic - actualul DN 71). Un al doilea drum paralel cu Ialomița, trece și prin Șotânga, venind de la Târgoviște și urcând spre satele din nordul județului.
Pe harta Szathmary, câteva decenii mai târziu, situația la jumătatea secolului al XIX-lea era următoarea:
Satul Șotânga s-a extins mult spre sud, iar Teișul a devenit un sat mărișor, tinzând să se unească, la partea sa nordică, cu Șotânga.
Pe a treia ridicare austriacă, publicată la 1910, situația celor două sate nu este mult diferită.
Apare calea ferată, care deservește malul opus al lalomiței și două din minele mari ale vremii: Mărgineanca și Făgețelu.
Partea sudică a Teișului poartă denumirea de Satu Nou. Ea reprezintă un mod de extindere a zonei rezidențiale în partea nordică a orașului Târgoviște, în zona limitrofă, tendință care a rămas continuă pe tot parcursul secolului al XX-lea și s-a accentuat în ultimele decenii, făcând din Teiș un "sat - dormitor" al municipiului reședință de județ.
